Frumusetea nedescoperita
Si omul avea o poveste:
” Nu a fost odata ca niciodata, niciodata nu s-a intamplat asa ceva…Un om mic inchegat in gheata, imbracat in fulgi de nea, marginit de ghirlande de alb, gandea in sinea lui: cat de mica poate fi inima mea…inbracata in fulgi? Oare am inima…?Am simtit odata la o fata balaie cu ochii de clestar cand m-a cuprins in bratele-i calde…ceva ce ma gadila in partea dreapta a pieptului meu…simteam cum bate…clik clak clik clak…si apoi am auzit un cliikkkacliakacliktzakpocpicclikaclika…am ametit! Wauu…!! Am ramas vrajit???Am ramas inmarmurit multe zile in sir…cine sau ce putea sa scoata asa sunet ametitor…?Pana intr-o zi cand prietenul meu Pitzigoi veni si se aseza la mine pe crenguta de la palrie…si mi-a spus ca acel ceva se numeste INIMA si ca o are si el si ca si el o simte batand…cateodata si a lui inima o ia razna si bate ca o nebuna…fara noima…Oare a mea unde e, m-am intrebat? Hei, Pitzigoi…te rog zboara in dreapta pieptului meu si asculta cu urechiusele tale, cauta-mi rogu-te inima!Pitzigoi a zburat ore in sir…zile intregi de-a randul in jurul pieptului meu si in cele din urma cand a obosit mi-a spus : Imi pare rau, prietene…dar nu aud nimic…inseamna ca nu ai inima?!!
M-am intristat amarnic…am ramas inmarmurit de frica, de frica a ce? Fiindca pana sa simt ca exista asa ceva eu nu aveam nevoie sa o simt pe a mea…nu era necesar sa stiu daca am si eu…
Pitzigoi a venit intr-o zi sa imi spuna ca el pleaca ptr o vreme.Isi luase o vacanta mai lunga.Se ducea undeva departe dar ca peste un an se va intoarce si imi va cauta din nou inima…poate pana atunci am sa o gasesc…
Timpul a trecut in schimb pe langa mine…a ajuns sa aflu ca Soarele nu este un bun prieten, desi ajunsesem destul de apropiati in lipsa lui Pitzigoi…intr-o zi m-am trezit fara nas, apoi am observat ca nici ochii nu ii mai aveam,mainile mi se facura mici de tot…si eram tot mai scund, iar crenguta de la palarie mi-o furase o netrebnica de cotofana.
In urma Omului, cand Soarele s-a facut stapan pe timp, a iesit un clopotel gingas,alb ca spuma laptelui…sfion si-a scos capul din neaua inghetata si a cantat lumii ca a lui inima bate…semn ca Omul isi gasise in cele din urma inima.
Un profesor de psihologie intretine o conversatie existentiala cu unul dintre studentii acestuia, care intentioneaza sa paraseasca cursurile universitare pana ce se va regasi. Incercarea de a-l convinge sa ramana nu a dat nici un rezultat imbucurator. In cele din urma, profesorul il intreaba daca, in cautarea de sine descopera faptul ca e o ceapa, si ca, dand la o parte frunza dupa frunza, descopera caa la mijloc, nu e nimic… Si totusi, cautarea dupa inima nu e ea in sine o dovada ca o ai?
nu cred in cautarea inimii…fie o ai fie nu…:P e totusi un Om de zapada…noi ceilalti…care ne numim oameni adevarati avem inima….fiindca suntem dupa chipul dar mai ales asemanare….:) dar o uitam deseori….:(
cea mai frumoasa scoica din ocean…..
“Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt pe razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.”